Ori de câte ori încerc să o conving pe fiica mea să citească o carte nouă, prima întrebare pe care mi-o pune cu suspiciune este: „Este trista?” Dacă spun da, ea refuză să o citească. Apoi, avem același argument pe care l-am avut de nenumărate ori. Îi reamintesc că toate cărțile ei preferate au făcut-o să plângă.
Îmi spune că vrea doar să se distreze. Spun că cărțile sunt mai mult decât distractive. Mi-am dat seama după ce am avut acest schimb de replici de mai multe ori că îmi plac cu adevărat „cărțile triste”. Acestea sunt cele pe care abia aștept să le citească fiicele mele, cele care m-au transformat și au rămas cu mine de-a lungul timpului.
Ce vreau să spun prin „cărți triste”? Nu mă refer la cărțile care se termină în disperare nihilistă și te lasă să te simți neputincios în fața răului. Nu mă refer la cărți melodramatice care îți trag fără milă emoțiile și enumeră o tragedie după alta pentru a te împiedica să întorci paginile. Adică cărți care nu acoperă existența cu zahăr, ci mai degrabă te atrag în realitățile vieții. Adică cărți cărora nu le este frică să-ți arate suferințe reale și cum reacționează personajele la aceasta. Adică cărți care tratează moartea și sacrificiul radical. Vezi aici mai multe carti interesante.
De ce merită citite cărțile triste? Mulți ar enumera motive pentru a le evita. S-ar putea argumenta că viața este suficient de grea așa cum este și nu avem nevoie de povești care să ne aducă și mai jos în spirit. Mai mult, de ce am vrea ca copiii noștri să citească cărți triste și să fie împovărați de cunoașterea poverilor lumii? Au inimi atât de pure. De ce să întunecăm acea puritate? În cele din urmă, ne place ca cărțile să fie distractive și relaxante, așa că de ce să ne deschidem către o carte care ne face să ne simțim inconfortabili cu mortalitatea noastră și să ne forțeze să ne confruntăm cu durerea pe care am încercat sa o ascundem? Ei bine, am câteva motive. Intra pe mdrl.ro si descopera si alte carti care nu trebuie ratate.
În primul rând, cărțile triste ne duc prin dificultăți și suferință în povești înainte de a trebui să le parcurgem în viața reală. Ele ne oferă practică emoțională pentru durerea viitoare. Când am citit Podul către Terabithia în școala elementară, am fost încântat de lumea magică creată de cei doi prieteni singuri, modul în care prietenia lor le-a dat putere și am fost devastat la sfârșit, când unul dintre prieteni moare brusc. Dar apoi, un an mai târziu, familia mea s-a mutat în orașe și am fost brusc singur. Ca urmare a mutării, nu mi-am mai văzut niciodată cel mai bun prieten. Parcă murise. A fost această carte la care m-am întors pentru ajutor prin durere.
O altă carte care m-a instruit să fiu pregătită pentru durerea viitoare a fost Unde crește feriga roșie. Băiatul din această poveste antrenează doi cățeluși care devin lumea pentru el. Ii pierde în cele din urmă până la moarte. Când am citit această carte, aveam doi câini care erau ca familia mea. Nu procesasem cum ar fi să moară până nu am citit povestea asta. Am plâns după câini ca și cum ar fi ai mei. Apoi, câțiva ani mai târziu, când unul dintre câinii mei a murit de bătrânețe, am fost cu sufletul la gură, dar am fost, de asemenea, mai pregătit să înfrunt acea tragedie și să mă confrunt cu emoțiile care au venit cu ea.
