De ce nu pot exista eroi vechi, batrani puternici care cu actiunile si lupta lor schimba realitatea? De exemplu, Don Quijote, un batran cu o nebunie libera si revolutionara.
Cand batranetea este definita doar ca lipsa tineretii, considerand-o ca pe o boala, fara a vedea nimic pozitiv in ea, prezentand-o ca ceva de care ar trebui sa ne temem si aproape sa ascundem, ea inseamna a lua parte, a separa si a confrunta tineri si batrani. Ceea ce se transmite este sa consideram batranetea ca o varsta care nu poate aduce nimic, care nu este „productiva” si nu constituie decat o povara pentru societate. Cand totul se reduce la profit, cine nu mai poate fi exploatat, nu este doar consumabil, ci este o povara -la sectiunea pierderi- pe care trebuie sa o tai prin reducerea pensiei si a ingrijirii pe care o primeste.
In fata acestei viziuni meschine – care se raspandeste de la cei care detin puterea – exista un curent mult mai puternic de solidaritate si recunoastere a intregii societati fata de batranii ei. Este atavic, cu radacini vechi de secole, dar si foarte modern, confruntandu-se cu probleme de actualitate turbat.
In marea arta avem multe exemple care exprima aceasta sensibilitate, prezentandu-ne batrani puternici, frumosi si activi, si nu numai pasivi si decrepiti, tesand legaturi de neintrerupt de unitate si solidaritate intre toate varstele si generatiile. Valori si invataturi care, in lucrari realizate chiar cu secole in urma, capata o modernitate prodigioasa.
In pictura
Cu acel aspect curat, lipsit de prejudecati si, prin urmare, puternic, Velazquez vede maretia in tineri si batrani. Velazquez este interesat doar de batranii saraci, ridicandu-i, facandu-i modele de mare arta.
Acea „Batrana care prajeste oua”, in care culoarea si compozitia ii evidentiaza silueta, senina si limpede pe un fundal intunecat si gros. Livrat oricarei activitati din orice casa, care poate trece neobservata dar privirea lui Velazquez o transforma intr-o imagine aproape totemica. Acel „Baiat de apa din Sevilla”, cu o fata purtata de ani si o rochie rupta, pictata ca un gigant care ocupa maiestuos centrul tabloului.
Si in ambele cazuri, Velazquez plaseaza figura unui tanar, aproape un copil, ajutand-o pe batrana sa prajeasca ouale, primind cupa de la purtatorul de apa. Atat tinerii cat si batranii sunt uniti in aceeasi actiune. Si este de neconceput sa-i vezi despartiti sau opuse.
In cinema
Nomadland, filmul care a triumfat in ultima editie a Oscarurilor, este o poveste de o frumusete profunda si emotionanta, ai carei protagonisti sunt pensionari americani inghititi dupa ce au fost devorati in decenii de exploatare prin munca. Prabusirea din 2008 i-a lasat pe multi dintre ei fara pensie si fara casa, transformati in nomazi obligati sa calatoreasca de la un capat la altul al tarii in cautare de munca, fie culegand fructe, fie servind drept forta de munca ieftina pentru Amazon.
Nu ii trateaza doar ca niste victime cu care sa simpatizeze. Nu se uita la ei peste umar, ci fata in fata. Si, in fata ferocitatii unor elite -cu fondurile private de pensii in frunte- care le-au alungat violent, infatiseaza maretia relatiilor de unitate si solidaritate care se dezvolta intre ele.
Dar in cinematografia americana exista si atuuri vechi, eroi puternici. Reprezentantul sau este Clint Eastwood, care la 90 de ani continua sa ne ofere piese magistrale de cinema. William Munny din „Unforgiven”, pistolerul retras si declarat inutil care dezvaluie totul atunci cand isi dezlantuie furia. Sau Walt Kowalski, muncitorul pensionar de la „Gran Torino”, capabil sa infiinteze o noua unitate cu cei care luptasera ca dusmani.
In proza
Literatura este plina de acesti batrani care, prezentati ca aproape de moarte, debordeaza de fapt de viata. Sunt in Cervantes, care scrie Don Quijote cand avea deja 58 de ani, deja batran la inceputul secolului al XVII-lea. Constient ca „timpul este scurt” si „anxietatea creste”, si de aceea declara „sa duc viata pe baza dorintei pe care o am de a trai”. Capabil sa contemple lumea cu o umanitate pe care foarte putini au reusit sa o realizeze.
Garcia Marquez, in Caraibe La Mancha care este Macondo, cu acea Ursula Iguaran din „O suta de ani de singuratate”, femeie matriarhala in varsta, fondatoare si stalp al unui intreg clan, un exemplu de „femeile care tin lumea in suspans atat de mult ca nu se destrama”. Acel „colonel care nu are cu cine sa-i scrie”, exemplu de demnitate pe buna dreptate incapatanata, care pastreaza la batranete refuzul de a renunta la dorinte. Sau acea „dragostea pe vremea holerei”, pasiunea dintre doi batrani care traiesc intens.
In poezie
Neruda din „Oda varstei” ne dezvaluie ca, in comparatie cu cei care masoara varsta in ani, „toti batranii poarta un copil in ochi, iar copiii uneori ne privesc ca niste batrani profundi”.
Si Lorca, universal si mereu viu, ii canta intr-o poezie „frumosului batran Walt Whitman” in „Poet in New York”. Confruntata cu imaginea sumbra a batranetii, „Oda lui Walt Whitman” celebreaza acel „batran la fel de frumos ca ceata”.
Insusi Walt Whitman celebreaza o libertate combativa, eliberata de orice vinovatie si pacat, exaltand „expansiunea tineretii”. Elasticitatea mereu inainte!”; si sarbatorind in acelasi timp „batranetea care se ridica magnifica”, „gratia intampinata, inefabila a zilelor apusului”.
In fata celor care, din meschinaria profitului, considera batranetea inutila si consumabila, justificand atacuri la adresa celor care au dezumanizat anterior, marea arta ne ofera o viziune revolutionara pentru ca ia partea vietii, unind toate varstele in aceeasi sensibilitate.
