“Asculta fereastra deschisasi viermii urcand in caisa,cum gafaie-n dragoste mirii,concertul marunt al pieirii.”(Adrian Paunescu, 1981)
Nu e deloc usor sa-l regasesti pe poetul Adrian Paunescu in aglomeratia de fiere si maculatura in care s-a invesmantat singur in timpul vietii. Poezia s-a pierdut undeva pe drum, prin anii ‘70, ‘80, printre kilometri de texte alandala si mesaje politice derizorii si rusinoase. Detractorii sai, justificabili din prisma biografiei stangace a poetului, ii neaga orice urma de talent in puzderia de panegirice cu iz pestilential de -isme. Aplaudacii insa ii urca pe piedestal toate vrutele si nevrutele spuse guraliv si extrovertit in plenara-i existenta. E un dram de adevar in toate.
Paunescu nu a fost un poet monumental, pentru ca miile de poezii scrise de el sunt, in marea lor majoritate, texte fara nici o valoare literala. Abureli contemporane, rime fara nici un sens artistic, muzica asurzitoare pentru timpanele fine. Si totusi, in acest maldar de cuvinte se regasesc si versuri de o claritate nefireasca, versuri care, daca ar fi stranse cu grija intr-un volum decent ca marime, ar putea cuceri un loc vesnic in elita poeziei romanesti. Din pacate, nici un critic nu s-a invrednicit indeajuns la acest efort intelectual. Volumele de versuri ale poetului Paunescu trebuie periate cu rabdare de timp, iar putinele pagini care vor ramane vor da seama de adevarata sa valoare si vocatie.
Insa, generatia lui Paunescu il va iubi sau huli dincolo de poeziile sale. Si asta pentru ca, in Romania, Paunescu, a fost doar tangential poet si definitiv liderul unui fenomen atipic: Cenaclul Flacara. Desi isteria folk a avut aparent un iz de libertate, ea a fost doar o sfruntata inselaciune a regimului trecut. Paunescu a fost atat de popular cu Flacara sa pentru ca a fost singurul care avea voie, in Romania comunista, sa desavarseasca o astfel de miscare. Nu a fost vorba de nici un strop de dizidenta. Poetul de casa al regimului Ceausescu a profitat de favorurile acestuia. Cenaclul Flacara, desi un fenomen care a lansat o serie de melodii nepieritoare, a fost posibil tocmai pentru ca Ceausescu i-a permis sa fie posibil. Si Ceausescu i-a permis pentru ca Paunescu a scris si ce trebuia sa scrie. Fara probleme de constiinta, doar din vocatie.
Acest lucru s-a vazut si dupa 1990, cand Paunescu a continuat sa se gudure pe langa regimul la putere. O facea din instinct. Daca ar fi totusi ceva de apreciat la el, ar fi tocmai aceasta transparenta si sinceritate politica. Spre deosebirre de multi intelectuali romani carora memoria le-a jucat feste in functie de culoarea politica a momentului, Paunescu a fost unul dintre putinii care nu s-a dezis niciodata de ce a laudat. Chiar si la mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989 a continuat sa poarte povara textelor pro-Ceausescu pe care si le-a asumat in permanenta ca un militant din randul intai al constiintelor de stanga extrema.
Cu timpul, opera si viata sa vor putea fi judecate fara ura si fara partinire. Deocamdata, Paunescu ramane un excelent poet ascuns intr-un miriapod de versuri indoielnice si un compozitor de partid si de stat care a incercat, reusind partial, sa transforme o “generatia in blugi” intr-un lung sir de aplauze slugarnice indreptate inspre democratismele politice in care a esuat.
Personal, cred ca poetul patriot al societatii de consum si de stat va fi salvat spre neuitare de poezia de dragoste. Iata cateva exemple:
Detalii
“Stiu undeNu stiu de unde,Nu stiu de ce.Si nu stiuPentru ce meritDumnezeu te-a trimisPe buzele mele.”
Ce frumoasa esti
“Ce frumoasa esti in prag de iarna,Ninge disperat asupra ta,Cerul peste tine se rastoarna,Turturii in plete vor suna.
Hai sa fim doi oameni de zapadaRidicati de brate de copii,Care-n frig si ger mai stiu sa creadaCa se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasa esti in prag de vara,Cand mirosi a mere ce se coc,Cerul in fiinta ta coboaraTrupul meu din trupul tau ia foc.
Focurile noastre se cununa,Focurile noastre se-nteleg,Suntem baza lumii impreunaSuntem vara focului intreg.
Ce frumoasa esti in prag de toamna,Ca o zi egala intre nopti,Cand iubirea noastra te condamnaSa ai soarta strugurilor copti.
Sa inveti, iubito, sa te bucuriCa ti-am dat din jertfa un destin,Si ca via asurzand de struguri,Va trai definitiv in vin.
Ce frumoasa esti in primavara,Cea mai minunata-ntre femei,Iezii pasc naframa ta usoara,Tu, cu muguri, bluza ti-o inchei.
Sigilat de taine nepatrunseCerul bate drumul tau ingust,Trupul tau de muguri si de frunzeDe la cine sa invat sa-l gust?”
A mea
“Cum treci acum si apa e-n ruine,si-ti este bine si imi este bine,as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tinee vie vrerea ambelor destine.
Te voi iubi cu mila si mirarecu intrebare si cu disperare,cu gelozie si cu larma mare,c-un fel de fardelege care doare.
Si jur pe tine si pe apa toatacare ne tine barca inclinataca vei ramane – dincolo de numarsi dincolo de forme, masti si vorbe -a mea, de-a pururi, ca un brat in umar.”
Vino
“Vino sa mai spunem despre arteSi sa ne iubim conspirativ,In manej de substantive moarteVino sa te cert fara motiv.
Vino unde cad dictionareSi lirismu-i biciul de jocheu,Vino unde verbul insusi moare,Vino sa tacem in grajdul meu.
Vino sa te simti neputincioasaCand un hat de maini am sa-ti innod,Vino, vino sa ne facem casaIn adverb de loc cu adverb de mod.
Vino unde mor incet gramatici,Si intregul timp e-un dezacord,Cand absurzii agramati, apaticiMor si ei, predicativ, de cord.
Vino unde inima te cereSi cuvinte mor cu gatul frant,Vino in tinutul de tacereCa un ultim si iertat cuvant.“
