Pana in ziua in care a murit, la inceputul anilor 1990, bunicul meu a fost un nazist convins. Majoritatea fratilor sai mai mari au murit brusc intr-o noapte din Primul Razboi Mondial, in timpul bataliei de la Hartmannsweilerkopf. Si-a petrecut cei mai multi ani fara un loc de munca, intr-o Germanie interbelica teribil de traumatizata, caracterizata de iluzii de grandoare si ura fata de straini, evrei si democratie.
Bunicul meu s-a alaturat partidului nazist foarte devreme. In 1940 s-a oferit voluntar sa lupte si a devenit sergent major in Wehrmacht. Pe frontul de est a condus o unitate de contra-insurgenta si a participat la capturarea Kievului. Credem ca a participat la masacrul de la Babi Yar din septembrie 1941, in timpul caruia peste 33.000 de evrei din Kiev au fost impuscati.
Bunicul meu a dezvaluit mereu impotriva evreilor, a francezilor si a perfidului Albion. Nu a mai parasit Germania niciodata. Deveni foarte nervos de fiecare data cand se afla langa granita.
Pe de alta parte, bunicul meu matern a fost profesor din Duisburg. Cand a trebuit sa mearga la razboi, si-a lasat acasa aparatul foto, biblioteca, sotia, cei doi copii si toata speranta de supravietuire. A petrecut trei ani pe Frontul de Est. A supravietuit, dar nu a mai cantat muzica si nu a mai facut poze. Era un om stricat. Bunica mea a petrecut tot razboiul la Duisburg. De trei ori, casa lui a primit o lovitura directa de la bombe. Pana a murit, sunetul unei sirene l-a facut sa intre in panica.
Tatal meu s-a nascut in 1944. A crescut intr-o casa nazista de dupa razboi, dar a inceput sa citeasca devreme si s-a alaturat Boy Scouts. A descoperit drepturile civile si ideile de democratie si a devenit un social-democrat ferm, exasperat de orice departare de dreapta. Mama mea s-a nascut in 1947 si l-a cunoscut in 1968 la universitate. Intr-o Germania de Vest inca marcata de un numar mare de nazisti nepocaiti, participarea la protestele anti-naziste a fost experienta politica definitorie a perechii. Au construit o casa de cinci copii, plina de muzica, carti, arta si intelegerea clara ca a fi german a venit cu responsabilitatea de a fi prudent din punct de vedere politic.
In timpul copilariei mele, am fost evacuat de patru ori de bombele celui de-al Doilea Razboi Mondial care nu au reusit sa explodeze. Ca adult, mi s-a intamplat cu alte doua ocazii. In anii nostri de scoala am vizitat Verdun [unde a avut loc una dintre cele mai groaznice batalii din Primul Razboi Mondial] si lagarul de concentrare Bergen-Belsen. Pe langa Goethe, Schiller si Mann, citim „Jurnalul Annei Frank” si „Sistemul german lagarelor de concentrare”, de Eugen Kogon. Uneori credeam ca profesorii nostri exagerau cu insistenta asupra celui de-al Treilea Reich.
In 1989, parintii mei ne-au trezit pe toti sa ne uitam la emisiunea caderii Zidului Berlinului. Stand in fata televizorului, am baut primul nostru pahar de sampanie si ne-am privit parintii plangand. A fost ziua in care s-a incheiat cu adevarat al Doilea Razboi Mondial, mi-a spus tatal meu. Si ca prietenii nostri europeni au facut-o posibil.
Atat eu, cat si cei patru frati ai mei am fost trimisi in strainatate de multe ori. Am invatat limbi straine si am fost intotdeauna incurajati sa calatorim peste tot. Cel mai bun prieten al meu este un evreu din Manhattan care locuieste in Norvegia. De fiecare data cand merg sa-l vad, imi face placere sa ma gandesc la bunicul meu care se intoarce in mormantul lui.
O Europa unita este mostenirea noastra. Uniunea Europeana nu este un proiect economic, ci aparatorul pacii si prosperitatii pe continent. Desi este adevarat ca NATO era insarcinata sa se asigure ca nu au existat conflicte in Europa de Vest, UE, si in formele sale trecute, a fost cea care a construit pacea. Si a facut acest lucru integrand, intr-o alianta pasnica a culturilor, natiuni legate de valori si viitor comune.
O tara marcata de identitate nationala
Imaginea tatalui meu jucandu-se cu nepotul meu ma duce cu gandul la cele trei generatii consecutive de germani care, pentru prima data, au trait pacea neintrerupta. Nimic de genul acesta nu se intamplase vreodata. Oricine pune in pericol acea stabilitate va gasi rezistenta.
Cea mai notabila diferenta dintre experientele formative ale bunicului meu si ale tatalui meu consta in naratiunea care inconjoara identitatile lor nationale. Pentru cei dintai, a fost o poveste despre nationalism razbunator si autocompatimitor, bazata pe mitul „junghiului in spate”, care i-a absolvit pe lideri si intreaga natiune de responsabilitate pentru actiunile lor. Naratiunea cu care a crescut tatal meu a fost una de realism castigat cu greu, bazata pe recunoasterea crimelor si acceptarea responsabilitatii, cu liberalismul si democratia ca nucleu al identitatii.
Acea identitate nationala moderna nu este un complex de vinovatie, ci intelegerea faptului ca identificarea ca germana necesita recunoasterea istoriei noastre in intregime. Sa ne identificam aratandu-ne victoriile la Cupa Mondiala este inutil daca nu avem grija sa tinem cont de razboiul nostru istoric. De asemenea, sentimentul de responsabilitate pentru aceste crime are sens doar atunci cand este combinat cu o identificare mandra cu realizari precum participarea Germaniei la formarea Uniunii Europene.
UE de astazi este punctul culminant al deceniilor de pace si integrare politica. Departe de a fi perfecta, ramane singura forma de integrare internationala si democratica de succes. Intr-o lume globalizata, acorda un grad inegalabil de libertate si stabilitate cetatenilor sai si intareste statele nationale cu sprijinul economic si politic al membrilor sai.
In ultimii ani, un val de partide de extrema dreapta a patruns in politica statelor membre, de la democratii suedezi la AfD din Germania si la Frontul national al Frantei. Acum incep sa cred ca interesul profesorilor nostri de a ne vorbi despre cel de-al Treilea Reich nu a fost poate atat de exagerat.
Combinata cu zeci de ani de retorica anti-europeana la care aproape nimeni nu a rezistat, aceasta ascensiune a extremei drepte a fost esentiala in Brexitul Regatului Unit. O dezbatere despre Brexit care nu se bazeaza pe fapte (ca sa nu spun contrar faptelor), cu extremistii in ascensiune si moderatii care nu obtin nimic, face o paralela infricosatoare cu lupta nereusita a Republicii de la Weimar impotriva extremismului.
Nu este singura lectie. Brexit cere, de asemenea, ca Uniunea Europeana sa se protejeze pe sine si pe statele sale membre de riscurile pentru institutiile si procesele sale politice. Punerea in pericol a realizarilor politice fundamentale pentru satisfacerea intereselor economice ar fi culmea iresponsabilitatii politice.
Singura modalitate de a construi un viitor european comun, care sa ne recunoasca trecutul fracturat si sa ne marcheze calea colectiva, este printr-un proces comun, bazat pe reguli si responsabilitati. A parasi Uniunea Europeana inseamna a lasa in urma acel proces comun si o identitate construita in jurul consolidarii pacii. Este trist. Chiar mai rau decat atat, este infricosator.
