Progresele recente realizate in managementul tumorilor maligne au imbunatatit supravietuirea pe termen lung. Cresterea longevitatii a fost insotita si de o crestere a frecventei bolilor cardiovasculare, precum si de o prevalentǎ crescutǎ a cardiotoxicitǎtii legate de tratament. Cardiotoxicitatea postchimioterapie (disfunctia cardiaca datorata chimioterapiei)
a fost considerata mult timp in trecut ca fiind rezistenta la tratamentele conventionale. Pentru multi dintre acesti pacienti, riscul de mortalitate prin boala cardiaca va deveni egal sau chiar mai mare decat riscul de recurenta a malignitatii. Anumite forme de chimioterapie au fost asociate in mod direct cu cardiotoxicitate, efectele incluzand deficit de oxigenare la nivelul cordului, tulburari de conducere si tulburari de ritm, inflamatie a muschiului cardiac, hipertensiune.
Aceste modificari la nivelul cordului au fost asociate cu o serie de chimioterapice : agenti alchilanti, antimetaboliti, inhibitori de proteozomi, agenti antitubulina, dar cel mai notabil cu antraciclinele si inhibitorii de tirozin kinaza. Incapacitatea de a preveni sau trata cardiotoxicitatea legata de antracicline se datoreaza in mare parte faptului ca mecanismul prin care acestea produc afectarea miocardului ramane in mare parte necunoscut. Simptomele sunt variate si sunt expresia unei “pompe ineficiente“: oboseala marcata, sufocare, in special la efort, palpitatii. Cardiotoxicitatea indusa de antracicline este dependenta de doza si se poate dezvolta intr-o maniera acuta, subacuta sau cronica.
In forma acuta (<1% din pacienti) simptomele apar imediat dupa inceperea tratamentului cu antracicline si se datoreaza unui declin rapid al contractilitatii miocardice care este in majoritatea cazurilor reversibil. Forma subacuta ( 1.6% -2.1% din pacienti) apare spre sfarsitul tratamentului sau la mai putin de 1 an de la inceperea tratamentului, poate fi tranzitorie sau ireversibila, dar aproximativ 50% din pacienti vor dezvolta cardiomiopatie (modificari ale muschiului de la nivelul cordului) tardiv.
Forma cronica apare la mai mult de un an de la initierea chimioterapiei (1.6%-5% din pacienti), este totdeauna ireversibila si progresiva, poate aparea chiar si la 10 ani de la finalizarea terapiei si asociaza o mortalitate crescuta.
Factorii de risc pentru toxicitatea antraciclinelor includ: doza cumulativa de agent chimioterapic, administrarea sub forma de bolus intravenos, o doza unica crescuta, istoric de iradiere toracicǎ, utilizarea impreuna cu alti agenti cu potential toxic asupra miocardului (ciclofosfamida, trastuzumab, paclitaxel), sexul feminin, patologie cardiaca cunoscuta, varsta. In acest moment nu exista protocoale pentru monitorizarea cardiotoxicitatii. In centrele mari, cu experientǎ, se aplicǎ anumite algoritme de urmǎrire a pacientilor cu tratament cu antracicline ce presupun ecografii seriate. In majoritatea cazurilor se practica sistarea tratamentul oncologic cu potential toxic asupra cordului (cu avizul medicului oncolog). Datorita lipsei unui tratament specific, se trateaza insuficienta cardiaca ca atare.
