„Super Klaus”, „Superman”, „Klaus-Dumnezeu” si altele – sint sintagme pe care le auzim in legatura directa cu cota de popularitate a momentului, evident mai mare decit scorul de la votul din turul al doilea al prezidentialelor, de care se bucura presedintele actual al Romaniei, Klaus Iohannis. Pe linga aceste etichete de context, in descrierea situatiei actuale apar in mod constant referiri la faptul ca aceasta cota de popularitate este una fara prececent. Nimic mai fals!
Aprecierile in aceasta privinta – de uimire maxima, de stupoare mediatica-politica – sint fie tributare unei amnezii reale, fie ipocrite. Adevarul, inclusiv sociologic, este ca nu doar Klaus Iohannis a avut o cota foarte inalta de incredere la inceputul mandatului, ci si ceilalti trei presedinti ai Romaniei. E mai degraba ceva firesc, aproape inevitabil, ca, in primele luni de mandat, nou presedinte – nou validatul, caci, si la Iliescu si la Basescu, lucrurile au functionat in aceata directie si la mandatele din 2000 sau in 2009 – sa fie (re)incarcat masiv cu incredere si speranta. Fie pentru ca aceia care au investit increderea lor in noul ales isi intaresc credinta ca au pariat pe cine trebuie – si aceasta convingere contamineaza si lasa urme similare in jurul lor.
Fie pentru ca noutatea are, la rindul sau, o forta de iradire semnificativa. Fie – aceasta mai ales in cazul votantilor din tabara adversa – prin tot felul de mecanisme de autoconvingere, noii „creditori” ai invingatorului ajuns la concluzia ca ultima greseala – deci, optiunea lor – este un foarte bun profesor. Fie din multe alte motive – inventariate in studii de specialitate si usor de enumerat, daca lasam deoparte mirarile (reale sau jucate – deci, incarcate de ipocrizie) – noul locatar al unei functii, cu atit mai mult al unei functii atit de inalte si de reprezentative cum e cea de presedinte al Romaniei, creste, pe radarul afectiunii, in mod inevitabil si semnificativ.
Ca sa fixam si mai bine acest obicei puternic de incarcare cu speranta, sa punctam, pe scurt, doua momente. Primul, cu Emil Constantinescu: in 1997, consilierii sai au confirmat-o in mai multe rinduri, si public si informal, fostul sef al statului a spus de citeva ori ca poate gresi lejer fiindca are o cota de incredere atit de mare incit are de unde sa piarda, fara sa se simta.
Al doilea, cu Traian Basescu. In 2010, la jumatate de an dupa ce cistigase al doilea mandat de presedinte, Traian Basescu a facut anuntul despre taierea pensiilor si salariilor, la presiunea crizei si a regulilor noilor creditori. Sociologii au vorbit atunci, la unison, despre o scadere imensa de popularitate intr-un timp extrem de scurt, o scadere fara precedent – de aproximativ 30 de procente. De unde, adunind, intelegem usor ca, la sase luni de la reinvestire, Traian Basescu avea o cota de popularitate foarte mare – 30 plus, sa zicem, inca 20-25, fac peste 50%.
Asadar, concentrarea de speranta si incredere intr-un lider inca neuzat – sau, am vazut, revalidat in functie dupa un val emotional masiv – vine firesc. Odata cu aceasta investitie insa vine si o capcana – una in care toti fostii sefi de stat au cazut, unii mai dur. Capcana e inclusa, dar nu e asa de vizibila la inceput. Ea se dezvaluie treptat, dupa ce valul de emotie se sparge; valul sau, la fel de bine, am putea spune „valul”.
Pe scurt, lucrurile stau in felul urmator: dupa ce faptele celui in care s-a investit atit de multa incredere se aduna, are loc judecata acestuia. Sa ii spunem mai rece: evaluarea. Dar, tocmai pentru ca s-a investit atit de multa speranta, aceasta judecata-evaluare se face nu neaparat in raport cu faptele, ci tocmai in raport cu sperantele puse. Acesta este deja marele risc sub care sta mandatul presedintelui Iohanis, iar lectiile celorlalti trei presedinti au deja o puternica valoare de precedent.
